numeri

From Wiktionary, the free dictionary
Jump to navigation Jump to search
See also: Numeri

Ingrian[edit]

Etymology[edit]

Borrowed from Russian нумер (numer).

Pronunciation[edit]

Noun[edit]

numeri

  1. number

Declension[edit]

Declension of numeri (type 5/vahti, no gradation)
singular plural
nominative numeri numerit
genitive numerin numeriin, numeriloin
partitive numeria numerija, numeriloja
illative numerii numerii, numeriloihe
inessive numeriis numeriis, numerilois
elative numerist numeriist, numeriloist
allative numerille numeriille, numeriloille
adessive numeriil numeriil, numeriloil
ablative numerilt numeriilt, numeriloilt
translative numeriks numeriiks, numeriloiks
essive numerinna, numeriin numeriinna, numeriloinna, numeriin, numeriloin
exessive1) numerint numeriint, numeriloint
1) obsolete
*) the accusative corresponds with either the genitive (sg) or nominative (pl)
**) the comitative is formed by adding the suffix -ka? or -kä? to the genitive.

References[edit]

  • Ruben E. Nirvi (1971) Inkeroismurteiden Sanakirja, Helsinki: Suomalais-Ugrilainen Seura, page 350

Italian[edit]

Pronunciation[edit]

  • IPA(key): /ˈnu.me.ri/
  • Rhymes: -umeri
  • Hyphenation: nù‧me‧ri

Etymology 1[edit]

Noun[edit]

numeri m

  1. plural of numero

Etymology 2[edit]

Verb[edit]

numeri

  1. inflection of numerare:
    1. second-person singular present indicative
    2. first/second/third-person singular present subjunctive
    3. third-person singular imperative

Anagrams[edit]

Latin[edit]

Noun[edit]

numerī

  1. inflection of numerus:
    1. nominative/vocative plural
    2. genitive singular

References[edit]

  • numeri”, in Harry Thurston Peck, editor (1898), Harper's Dictionary of Classical Antiquities, New York: Harper & Brothers

Romanian[edit]

Pronunciation[edit]

Verb[edit]

numeri

  1. second-person singular present indicative/subjunctive of număra